„Odată cu suflul lui Dumnezeu, lumea a fost atinsă nu numai de sufletul, ci și de ochiul lui Adam. Pe atunci vedeam lucrurile nu așa cum le-am vedea într-o oglindă nepoleită, ci așa cum sunt ele în lume, da, așa cum le-ar vedea copiii. Cât de veseli eram pe vremea aceea noi, copiii, care numeam ceea ce vedeam și care socoteam că numele era totuna cu ceea ce vedeam! Pe atunci timpul era timp, accidentul, accident, iar viața, viață. Aceasta era fericirea, iar ea l-a nemulțumit pe Diavol, care a stârnit Marea Uneltire. Un om - pion al Marii Uneltiri -, Gutenberg (el și imitatorii lui au fost numiți „tipografi”), a multiplicat cuvintele așa cum mâna silitoare, degetele răbdătoare și condeiul migălos n-ar fi fost în stare să o facă, iar cuvintele, cuvintele, cuvintele s-au răspândit în toate părțile, ca niște mărgele rupte de pe ață. Porțile noastre, întocmai ca și ambalajele calupurilor de săpun și ale cutiilor cu ouă au fost năpădite de cuvinte și inscripții ca de niște gândaci de bucătărie hămesiți și smintiți. Astfel, cuvintele și lucrurile, care erau cândva precum carnea și osul, și-au întors spatele unul altuia. Așa am ajuns să încurcăm toate răspunsurile pe care le știam cândva cu inima când eram întrebați noaptea, la lumina lunii, ce este timpul, ce este viața, ce este tristețea, ce este soarta, ce este suferința, ca niște studenți care au făcut noapte albă înaintea examenului și au învățat materia pe de rost. Timpul, spunea un nătâng, este un zgomot. Accidentul, spunea un alt nefericit, este soarta. Viața, spunea un al treilea, este o carte. Noi, cei rătăciți - pricepeți, nu? - îl așteptam pe înger, ca să ne sufle el la ureche răspunsul corect.”
din Orhan Pamuk, „Viața cea nouă”
# أنا عربي
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu