Salafismul sau Wahhabismul, numit si cultul Ahl-el-Hadith, se presupune ca este strict in opozitie cu ramura Sufi a Islamului. In India,cele 2 secte sunt opuse una alteia, chiar daca datorita politicii seculare, conflictul nu este foarte grav sau violent. Multi musulmani sau oameni obisnuiti se intreaba, care sunt diferentele intre cele doua grupari, si care sunt motivele pentru care se condamna una pe alta?
Cuvantul salafi inseamna ceea ce apartine stramosilor nostri (aslaf), adica de primele generatii de musulmani practicanti ai Islamului pur care trebuie restaurat in ziua de astazi. Conform ideologilor Islamului salafit, practicile islamice ar trebui sa fie bazate doar pe Coran si hadith, si nu conform scolilor de Fiqh (madhab) cum ar fi Hanafi, Shafi’i, Maliki sau Hanbali (cele 4 scoli sunnite). Se numesc Ahl-el-Hadith deoarece isi bazeaza toate deciziile juridice pe Coran si hadithuri.
Salafii condamna puternic Islamul sufi, considerandu-l corupt, plin de inovatii. A vizita monumente sufi, a te ruga si a cere mijlocire (shafa’at) este total impotriva Coranului si a invataturilor islamice. Doar Allah poate fi invocat, nimeni altcineva nici macar Profetul (saws) sau orice alt sfant sufit. Musulmanul nu se poate ruga nici macar la mormantul Profetului, nu poate citi Coranul stand in fata mormantului. A cere mijlocire, conform Salafilor, reprezinta shirk (a asocia lui Allah parteneri – un mare pacat).
Sufitii resping total aceste reguli, spunand ca mijlocirea nu se poate numi shirk intrucat ea nu cauzeaza un om sa fie ridicat la rang de zeu, ramanand om chiar in conditiile in care a acumulat perfectiune (insane-e-kamil), aducand un hadith in favoarea acestor spuse.
In acest eseu nu se vrea favorizarea niciuneia dintre ideologii, ci doar facilitarea intelegerii lor si a cauzelor fiecareia in parte.
ISLAMUL SUFI
Inainte de a intelege originea Islamului wahhabi/salafy, ar trebui intai sa intelegem originea islamului sufi, de ce acesta are atat de multa popularitate in lumea islamica, dominand de secole, fata de islamul salafy care a luat nastere in Najd, regiunea Hijaz din Arabia Saudita, tarziu, in secolul XVIII.
Care sunt motivele popularitatii extraordinare a sufismului?
Religia, orice religie, indeplineste doua nevoi ale omului – morala si spirituala. Cele mai multe religii ale lumii au aparut in vremuri de degradare morala, cand lacomia, materialismul grosolan, razboiul, jafurile, exploatarile incepeau sa domine. Atunci aparea un profet si un mare ganditor moral, care prin revelatie divina sau propriile idei incerca sa readuca societatea la un nivel acceptabil de moralitate.
O asemenea persoana nu se bazeaza de obicei doar pe o gandire rationala, ci chiar o ancoreaza de resursele sale spirituale launtrice. Toti marii fondatori de religii au pus accent pe ceea ce se poate numi o intalnire profunda cu propriul sine, si cautarea adevarului inauntrul sinelui. Acesta este lucrul care ii atrage pe oameni; o abordare rationala, oricat de argumentata si filozofica ar putea fi, nu va avea impact emotional asupra omului.
Gandirea rationala este importanta, asigura dezvoltarea umana, progresul si are multe functii sociale, deci nu se poate pune problema ca este inutila. Insa aceasta se potriveste intelectualilor, inginerilor, arhitectilor si oamenilor de stiinta. Totusi, acestia fie sunt sceptici, fie neinteresati de ceea ce ar putea fi sinele emotional uman si potentialul sau.
Interesul lor este macrocosmosul, nu microcosmosul; ce ar putea fi in afara, si nu inauntru. Sufitii si misticii exploreaza sinele interior care este mai important decat intreg universul. Ei cred ca orice om cu o are intelegere profunda asupra siesi, poate ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi inteles doar rational, ci prin resurse spirituale adanci.
Conform Coranului, este nevoie atat de inima cat si de minte pentru a putea crede. Credinta trebuie sa fie bine inradacinata in inima, pentru ca mintea superficiala nu poate fi convinsa pe deplin. Sufitii si misticii petrec ani intregi luptand impotriva impedimentelor pe care le gasesc in sine, isi perfectioneaza nafs-ul prin micsorarea dorintelor si indepartarea oricarei urme de lacomie.
Apoi ei devin ceea ce putem numi modele ale societatii si aduna in jurul lor un numar mare de discipoli. Inca un rol al religiei este a asigura mangaiere inimilor si mintilor nelinistite. Sufii devin sursa a linistei pentru aceste suflete zbuciumate.
Sufii si misticii folosesc mijloace culturale diversificate pentru a-si atinge scopurile. Pe de-o parte poezia cu un limbaj simbolic puternic, si muzica, pe celalalta parte. Aceste doua mijloace au un mare impact emotional. De asemenea, sufitii imbina diverse valori culturale si se exprima prin valori culturale si limba regiunii in care se afla. Din nou, acest lucru reprezinta o atractie pentru masele de oameni.
Astfel, s-a intamplat ca mari sufiti sa provina din Iran si sa scrie in persana. Poezia persana a fost foarte mult imbogatita de sufitii din Iran care nu au ezitat sa foloseasca simboluri cum ar fi vinul, cupa de vin, si altele, carora le-au oferit o noua canotatie spirituala. Sufii spun ca vorbesc limba iubirii , nu cea a puterii. Limba iubirii are efect emotional, pe cand limba puterii reflecta ambitii si exploatatii.
Resursele culturale bogate si limba iubirii sporesc farmecul Islamului sufi. Ceea ce Mevlana Jalaluddin Rumi a realizat prin opera sa Masnavi, nu s-a putut realiza in sute de volume scrise de mari invatati musulmani, din punct de vedere al atractiei emotionale.
De asemenea trebuie punctat faptul ca Jalaluddin Rumi a fost un mare invatat atat al limbii arabe cat si persane. Araba era limba Islamului, iar persana limba de cultura si administratie a regiunii unde a trait. Mevlana a ales persana pentru a scrie al sau Masnavi, tocmai pentru ca aceasta era limba oamenilor de rand; puternica unealta culturala a facut ca Masnavi sa fie populara de-a lungul secolelor.
Sufitii indieni, pe de alta parte, au scris si ei in persana sau alte limbi regionale cum ar fi brij, avadhi, bengaleza, marathi si urdu, folosind simbolismul culturii de care apartin. De asemenea, faptul ca vorbeau limba iubirii nu a dus niciodata la respingerea celuilalt, ci la acceptare. In opozitie, puritanistii ideologici, vorbesc limba repingerii, oricine nu crede in ideologia lor nu este credincios si deci un kafir.
Sufitii, prin asimilarea simbolurilor culturale locale, chiar a ritualurilor, au usurat convertirea oamenilor la Islamul care este cel mai apropiat de stilul lor de viata. In India, ritualurile din jurul monumentelor sufite foarte asemanatoare cu cele din jurul monumentelor hinduse aduc marturie asupra faptului ca trecerea la Islam nu trebuie sa insemne departarea de propria cultura. Cultura este mai aproape de inima unui om decat orice credinta intelectuala.
O noua dimensiune care ar trebui luata in considerare este originea, dezvoltarea si popularitatea islamului sufi. Islamul nu a ramas izolat in Peninsula Araba ci s-a raspandit atat de departe printre civilizatiile foarte dezvoltate cum ar fi Iran sau India, si altele. Islamul a avut impact asupra acestor culturi, dar a fost la randul sau influentat de ele, noi tendinte culturale au inceput sa apara in aceste regiuni. Atat Iranul cat si India au fost puternic imbogatite din punct de vedere cultural datorita aparitiei Islamului.
Aceasta este cultura complexa si imbogatita pe care o adopta sufitii fara ezitare.
ISLAMUL SALAFI
Islamul Sufi a luat nastere, dupa cum spun invatatii, chiar din vremea Profetului Mohammed (saws), cand unii dintre companioni au incercat anumite practici spirituale. Sufitii au fost divizati mai departe in mai multe scoli de gandire, una dintre ele fiind Wahdat al-Wujud, fondata de Ibn Arabi, un sufi spaniol de mare eminenta.
Aceasta scoala care crede intr-o singura Fiinta Reala, toate celelalte reprezentand manifestari ale sale, a fost cea mai deschisa si liberala, devenind si cea mai populara in India si atragand cel mai mare numar de adepti. Multi sfinti sufi au facut aceasta scoala, ei fiind respectati atat de hindusi cat si de musulmani, si considerati modele spirituale pentru foarte multi. In tarile arabe la fel, Muhiyuddin Ibn Arabi si sufitii din scoala sa au fost destul de populari.
Totusi, dupa caderea puterii si colonizarea vestica, sufismul si-a pierdut impactul degenerand in practici superstitioase, folosirea amuletelor, a vrajilor, lucruri pe care sufitii le-au adoptat. Asemenea degenerari au condus la supunere totala fata de oricine avea autoritate. Mase intregi de sufiti mergeau la morminte nu pentru inspiratie spirituala ci pentru a cauta rezolvarea problemelor personale prin farmece si amulete sau pura invocatie a sfintilor sufiti.
Degenerarea a creat propria reactie. Aceasta reactie a venit in forma cea mai puternica din Najd, o zona predominant beduina, cu un stil de viata simplu, fara traditii culturale complexe asa cum este in Iran sau India. Miscarea Salafy a fost fondata de Sheikh Muhammad bin Abdul Wahhab (1703-1792) din Najd. Numele de miscarea Wahhabi provine de la numele sau. El a fost educat in Medina, a fost o persoana studioasa si expert in stiinta hadithurilor.
Se spune ca odata Abdul Wahhab statea aproape de camera Profetului si oamenii faceau bida’at (inovatii si practici false) la ea. Se spune ca asta a fost ceea ce a declansat deciziile urmatoare ale sale, acelea de a purifica Islamul de toate practicile inovatoare. Unii subliniaza faptul ca miscarea sa consta in primul rand din tawhid in forma sa cea mai pura fara nicio urma de shirk (asocierea de parteneri lui Allah) – in opozitie cu taqlid (urmarea oarba a oricarei autoritati), invocarea sfintilor (un om nu are nevoie de invocarea vreunei fiinte vii sau moarte pentru a fi mai aproape de Allah).
Sheikh Abdul Wahhab a incercat sa restaureze Islamul in forma sa cea mai pura. Interesant de observat este faptul ca ideologia sa a avut trecere in primul rand la arabii care traiau in desert, si carora le lipsea bogatia si complexitatea traditiilor culturale. S-a raspandit in primul rand in aceste zone, neavand sustinatori in Iran, Asia Centrala, India si alte locuri incarcate de traditii.
Un factor important este factorul politic. Dupa cum stim, perioada coloniala incepuse deja si arabii de aflau sub dominatie turca, iar britanicii stapaneau Egiptul. Sheikh Muhammad Abdul Wahhab incepuse sa fie popular in Najd si putea influenta liderul local – Amir Muhammad bin Saud, care de asemenea putea oferi sustinere noii ideologii. Aceasta asociere intre Abdul Wahhab si familia Saud a facut ca miscarea Salafy sa fie o putere recunoscuta.
Incet, puterea saudita s-a marit, capturand intreg Najdul, Karbala si chiar si Mecca, temporar. Acest lucru a atras semnale de alarma turcilor si egiptenilor, si a alertat britanicii asupra faptului ca ar putea sa isi piarda puterea asupra regiunilor stapanite. Au inceput conspiratii politice, iar miscarea lui Abdul Wahhab a fost etichetata ca fiind miscarea wahhabi. Cu toate acestea, miscarea Salafy nu a luat nastere datorita ambitiilor politice, ci cu ardoarea puritatii ideologice. Sufismul si alte practici au fost vazute ca o deviatie de la islamul pur punand mari semne de intrebari asupra conceptului de tawhid (unicitate).
De remarcat este faptul ca orice ardoare pentru puritate ideologica in orice miscare religioasa sau politica duce la extremism si la neacceptarea tuturor celor care nu sunt de acord cu ea. De asemenea, conceptul unei asemenea puritati atrage doar un numar mic de oameni, data fiind dificultatea cu care se poate realiza acest lucru. Oamenii obisnuiti nu simt nevoia unei asemenea puritati.
Puritatea unei astfel de ideologii, extremismul in sustinerea ei, pe langa faptul ca este neatragatoare, este nepotrivita pentru oamenii din medii rurale, non-tribale, care tind sa fie mult mai complecsi, ritualistici si dependenti de starea naturii. Islamul nu a putut sa scape de culoarea locala si traditiile rurale atunci cand s-a raspandit in asemenea regiuni.
Multi sufiti au fost atrasi in mod special, ca si alti musulmani intelectuali, de filozofie si neo-platonism, de asemenea de practicile spirituale care i-au ajutat sa isi inteleaga sinele interior. In contrast, clasele musulmane conducatoare erau preocupate sa isi extinda si sa isi fortifice puterea, fiind angajate in lupte care au creat aversiune puternica in randul celor puternic religiosi; astfel sufitii au decis sa se retraga din islamul politic si s-au concentrat pe islamul spiritual. Au devenit mult mai toleranti si deschisi fata de alte religii si traditii culturale. Salafii, pe de alta parte, sunt la polul opus, preferand islamul politic, asociindu-se cu conducatori politici pentru a putea supravietui. Respingerea celuilalt conduce la izolare, iar izolarea are nevoie de sprijin extern pentru a supravietui si are nevoie de suport politic.
Ar mai trebui sa existe ostilitate intre salafi si sufi?
[raspunsul autorului] Nu. Pe cand salafii trebuie sa realizeze ca respingerea totala nu duce nicaieri ci doar la extremism, sustinatorii sufismului trebuie sa inteleaga ca sufismul inseamna mult mai mult decat a vizita morminte si a folosi farmece si amulete. Sufismul nu este altceva decat practicarea religiei cu sarguinta si spiritualitate.
Puritatea ideologica a salafismului respectiv toleranta si deschiderea sufismului trebuie imbinate pentru a face lumea noastra mai buna pentru trait. Traim astazi intr-o lume multi-religioasa si multi-culturala indiferent de locul unde ne aflam, iar tendintele exclusiviste nu duc altundeva decat la extremism. Dialogul inter-religios si intelegerea asigura coexistenta armonioasa, pe cand extremismul inseamna un pericol pentru toti.
Regele Abdullah a inteles acest lucru si a initiat unui dialog inter-religios, organizat in Spania anul trecut. O initiativa foarte binevenita.
Ar trebui sa abandonam reactiile invechite si sa le adaptam propriilor realitati, fara a ne uita principiile si valorile fundamentale, desigur. Iubirea, compasiunea si toleranta au imbogatit toate culturile lumii de-a lungul istoriei, si avem nevoie de aceste valori mult mai mult acum decat inainte.
Comentarii