Românii şi albanezii sunt veri de sânge, spunea Nicolae Iorga. Percepuţi ca victime ale celui mai restrictiv regim comunist care a existat vreodată, depăşit poate doar de cel din Coreea de Nord, albanezii se află într-o stare de tranziţie de la un guvern totalitar şi o economie controlată de stat la o piaţă liberă şi o guvernare democratică.
Albania e una dintre cele mai stranii destinaţii europene, o ţa ră mică, muntoasă, lipsită aproape com plet de resurse naturale dar care, prin poziţia geografică, este condamnată să se alinieze în plutonul european.
Război şi pace, concomitent
Deocamdată, este cunoscută ca una dintre cele mai mari furnizoare de infracţionalitate din Europa, mafia albaneză fiind mai temută chiar şi decât cea rusă. Se spune despre Albania că este condusă de clanuri interlope şi că nu e bine să părăseşti centrul Tiranei, ca turist. Tranziţia spre prosperitate a albanezilor e una dintre cele mai anevoioase din blocul estic, marcată de convulsii, trecută printr-un război civil şi prin nenumărate abuzuri şi acte de corupţie.
Albania s-a obişnuit cu extremele, viaţa fiind trăită la limită. Chiar în aceste zile, perioada celor mai mari sărbători din an se suprapune peste proteste vehemente în piaţa centrală din Tirana. Ieri, a început Aid al mulun - Sărbătoarea Naşterii, un fel de Crăciun al musulmanilor, majoritari în Albania. Sunt cinci zile libere pentru tot poporul pentru că şi minoritarii creş tini sărbătoresc Ziua Naţională. În acelaşi timp, socialiştii conduşi de primarul Tiranei, Edi Rama, protestează de luni întregi în faţa guvernului, cerând anularea alegerilor din iunie din cauza fraudelor. E o altă particularitate a Albaniei: marile oraşe (Tirana, Durres) sunt conduse de foştii comunişti, în timp ce dreapta domină mediul rural, acolo unde democraţia a trezit la viaţă un naţionalism agresiv. Aşa se explică tensiunile permanente din viaţa politică albaneză.
Pe afară-i vopsit blocul
Despre Edi Rama, primarul capitalei albaneze, cel care a ordonat vopsirea blocurilor comuniste în cele mai bizare culori - el însuşi fiind artist plastic -, românii stabiliţi în Tirana spun că a - cesta ar fi la origine român. Tatăl, un celebru sculptor, Kristaq Rama, se bănuieşte că ar fi fost aromân. Adevăr sau mistificare, acest lucru ţi-l spune orice taximetrist din capitala Albaniei. Cert este însă că primarul neagă categoric ori ginea română, pentru că i-ar periclita şansele în lupta politică, unde feelingul naţionalist este extrem de puternic.
Rama este un edil charismatic în ochii tinerilor albanezi, după cum spune Ardit Gjipali, un tânăr student al Uni versităţii din Tirana, însă asta nu rezolvă celelalte probleme: „Te încarcă de optimism să vezi atâta culoare în jurul tău, însă au rămas nerezolvate probleme majore precum furnizarea de apă potabilă şi electricitate”. Chiar şi acum, apa caldă e o raritate pentru albanezi, blocurile de pe vremea comunismului fiind construite, în mod straniu, cu bazine colectoare pe acoperiş, pentru economie. Iar după '90, acest tip de blocuri au continuat să se constru iască. Măcar de-un lucru au scăpat albanezii: miile de buncăre construite la tot pasul de fostul dictator Enver Hodja, obsedat ca ţara lui să nu fie atacată cu rachete de duşmanii capitalişti.
Româncă fericită la Tirana
Românca Ana Seferaj are 26 de ani şi s-a măritat acum patru ani cu un albanez. S-a mutat la Tirana, deşi familia ei s-a opus vehement, toţi fiind convinşi că-şi va distruge viaţa în acea ţară necunoscută pentru cei mai mulţi dintre români. N-a fost deloc aşa. „Am întâlnit aici oameni la fel de binevoitori ca şi românii, iar familia soţului m-a primit cu toată dragostea. M-au ajutat să învăţ albaneza în numai trei luni, deşi mi se părea o limbă imposibilă”, povesteşte Ana.
Ea consideră că viaţa în Tirana e destul de bună, comparabilă cu cea din Bucureşti sau din alte oraşe europene. „Toţi îşi doresc să intre în UE, mai ales pentru a circula liber, pentru că foarte mulţi albanezi lucrează în Grecia sau în Italia. Un fenomen unic face din Tirana un oraş special în Europa: populaţia s-a triplat în ultimii 15 ani, crescând de la 250.000 la peste 800.000 de locuitori, ceea ce reprezintă un sfert din numărul total de locuitori ai Albaniei. S-a construit şi încă se mai construieşte într-un ritm infernal, astfel că trei sferturi din oraş are străzi noi, care, de ani buni, au rămas fără nume. „Pentru găsirea unei adrese se folosesc repere, cum era la ţară pe vremuri. Scrii pe plic: lângă casa galbenă de la intersecţie. La fel le explici şi taximetriştilor unde vrei să ajungi”, mai spune Ana.
Albania nu are aproape deloc industrie, fiind dependentă de importuri şi, abia din 2000, îşi asigură necesarul de hrană din producţia agricolă proprie. Speranţele tuturor se îndreaptă spre tu rism, ţara având un litoral foarte intins, circa 350 km, iar în ultimii ani s-a investit în câteva staţiuni. Dar, ca şi în România, infrastructura este la pământ, drumurile fiind de o calitate foar te proastă. De exemplu, un drum de 350 km din Sarande până în Ohrid durează circa 11 ore, în loc de 4 ore. Albania e o ţară aproape lipsită de şosele, explicaţia fiind că, în deceniile de comunism, achiziţia de maşini era interzisă, fiind apanajul exclusiv al câtorva nomenclaturişti.
GEST SOLEMN
Imnul Albaniei, compus de Ciprian Porumbescu
Nu mulţi ştiu că imnul Albaniei este compus de marele compozitor român Ciprian Porumbescu. Înainte de proclamarea Independentei, în 1912, Aleksander Stavre Drenova, un mare patriot albanez care a trăit în România, l-a rugat pe amicul său Victor Eftimiu să-l ajute să găsească o melodie pentru imnul Albaniei. Eftimiu l-a rugat pe bunul său prieten Ciprian Porumbescu să compună o melodie pentru Albania, iar Ciprian Porumbescu a oferit muzica în câteva zile, care este şi în ziua de astăzi imnul Albaniei.
FĂRĂ DRUMURI
Ţara nu are infrastructură pentru că, până în 1990, maşinile erau interzise. Acum, faci 300 de kilometri în 11 ore
Există şi experienţa inversată - albanezii stabiliţi în România. O părticică din biografia acestei comunităţi este povestită de Ledia Muşat şi Sonila Stefoni, care au venit aici în 1991, respectiv 1993. Ledia s-a desprins de pământul Albaniei imediat după căderea dic taturii comuniste, când a ajuns aici prin intermediul unei burse de studiu, la Facultatea de Drept din Constanţa.
Vopsitul ouălor, 25 de ani de închisoare
Încearcă să facă o comparaţie între regimul totalitar care a fost în România şi Albania: „Am avut o copilărie frumoasă, eu nu am simţit la aceeaşi intensitate severitatea regimului precum a simţit-o familia mea. Eram raţionaţi la mâncare, am trăit aceleaşi cozi kilometrice ca şi voi, însă, şi mai grav, noi nu am ştiut ce sunt alea sărbători”. Povesteşte că, de exemplu, Crăciunul nu avea nicio semnificaţie ba, mai mult, în ziua de 25 ale lunii Decembrie şcoala era obligatorie, iar pe 31 se ştia doar că „pleacă Moşul Vechi şi vine Moşul Nou”.
Ţara nu are infrastructură pentru că, până în 1990, maşinile erau interzise. Acum, faci 300 de kilometri în 11 ore
Există şi experienţa inversată - albanezii stabiliţi în România. O părticică din biografia acestei comunităţi este povestită de Ledia Muşat şi Sonila Stefoni, care au venit aici în 1991, respectiv 1993. Ledia s-a desprins de pământul Albaniei imediat după căderea dic taturii comuniste, când a ajuns aici prin intermediul unei burse de studiu, la Facultatea de Drept din Constanţa.
Vopsitul ouălor, 25 de ani de închisoare
Încearcă să facă o comparaţie între regimul totalitar care a fost în România şi Albania: „Am avut o copilărie frumoasă, eu nu am simţit la aceeaşi intensitate severitatea regimului precum a simţit-o familia mea. Eram raţionaţi la mâncare, am trăit aceleaşi cozi kilometrice ca şi voi, însă, şi mai grav, noi nu am ştiut ce sunt alea sărbători”. Povesteşte că, de exemplu, Crăciunul nu avea nicio semnificaţie ba, mai mult, în ziua de 25 ale lunii Decembrie şcoala era obligatorie, iar pe 31 se ştia doar că „pleacă Moşul Vechi şi vine Moşul Nou”.
Paştele în schimb era sărbătorit în cel mai mare secret: „Bunica mea înroşea ouăle şi le învelea în şapte pungi, să nu ne vadă nimeni, altfel risca 25 de ani de închisoare”. Adulţii nu le spuneau copiilor de ce vopsesc ouăle, de frică să nu ajungă la urechile securistului zonal şi să înfunde puşcăria apoi. Astfel, până la un anumit prag al adolescenţei, li se spunea că, o dată pe an, găinile fac ouă roşii. În Albania, pentru 23 de ani a fost interzis să vorbeşti despre Dumnezeu. Abolirea oricărui semn de credinţă a început din 1967 şi a durat până în 1990. În prezent, 65% dintre albanezi sunt musulmani, urmaţi de cei ortodocşi şi catolici.
Deşi merge doar două luni pe an în Durres, unde a copilărit, un oraş aflat la 30 de kilometri de capitala Tirana, Ledia a rămas conectată la realitatea albaneză şi vorbeşte despre o ţară în proces de dezvoltare, despre faptul că se con - struieşte cu o viteză uluitoare şi că lucrurile evoluează atât de repede, încât de câte ori merge acasă îi este greu să recunoască zonele pe care le văzuse cu un an în urmă.
Metamorfoza străzilor fără nume
Spre deosebire de Ledia, care are un accent englezesc din cauza „r”-ului pronunţat slab, tipic albanezilor, Sonila Stefoni, plecată din Tirana cu 17 ani în urmă, s-a armonizat atât de bine cu zona Haţegului, unde locuieşte acum, încât are un amuzant accent albanezoardelenesc.
Povesteşte aventurile avute cu kosovarii refugiaţi în România, ajutându-i o perioadă ca traducătoare. „Câţiva dintre ei n-au fost mulţumiţi de ce le transmiteam, răstălmăceau înţelesul cuvintelor mele şi am părut de reacredinţă”, povesteşte Sonila. Ea explică faptul că fraţii kosovari sunt extrem de aprigi în convingerile lor şi foarte naţionalişti, iubind foarte mult Albania. „E ca relaţia dintre români şi moldoveni, dar una mult mai intensă. E ca o iubire interzisă”.Perioada comunismului i-a lăsat foarte săraci pe albanezi, mult timp casele le erau mobilate după acelaşi tipar: o bibliotecă, două fotolii şi o canapea. Trebuia să fii membru de partid şi să ai o conduită bună ca să-ţi poţi cumpăra un frigider sau o maşină de spălat.
Sonila îşi mai aminteşte şi-acum de clasa a IX-a, când făceau pregătire militară, practic li se aduceau arme în clasă, unde erau învăţaţi cum să le încarce şi să le dezmembreze: „De multe ori se ofereau şi premii pentru cei care se mişcau mai repede. Totuşi, nu cred că ne dădeau gloanţe adevărate”.
Deşi merge doar două luni pe an în Durres, unde a copilărit, un oraş aflat la 30 de kilometri de capitala Tirana, Ledia a rămas conectată la realitatea albaneză şi vorbeşte despre o ţară în proces de dezvoltare, despre faptul că se con - struieşte cu o viteză uluitoare şi că lucrurile evoluează atât de repede, încât de câte ori merge acasă îi este greu să recunoască zonele pe care le văzuse cu un an în urmă.
Metamorfoza străzilor fără nume
Spre deosebire de Ledia, care are un accent englezesc din cauza „r”-ului pronunţat slab, tipic albanezilor, Sonila Stefoni, plecată din Tirana cu 17 ani în urmă, s-a armonizat atât de bine cu zona Haţegului, unde locuieşte acum, încât are un amuzant accent albanezoardelenesc.
Povesteşte aventurile avute cu kosovarii refugiaţi în România, ajutându-i o perioadă ca traducătoare. „Câţiva dintre ei n-au fost mulţumiţi de ce le transmiteam, răstălmăceau înţelesul cuvintelor mele şi am părut de reacredinţă”, povesteşte Sonila. Ea explică faptul că fraţii kosovari sunt extrem de aprigi în convingerile lor şi foarte naţionalişti, iubind foarte mult Albania. „E ca relaţia dintre români şi moldoveni, dar una mult mai intensă. E ca o iubire interzisă”.Perioada comunismului i-a lăsat foarte săraci pe albanezi, mult timp casele le erau mobilate după acelaşi tipar: o bibliotecă, două fotolii şi o canapea. Trebuia să fii membru de partid şi să ai o conduită bună ca să-ţi poţi cumpăra un frigider sau o maşină de spălat.
Sonila îşi mai aminteşte şi-acum de clasa a IX-a, când făceau pregătire militară, practic li se aduceau arme în clasă, unde erau învăţaţi cum să le încarce şi să le dezmembreze: „De multe ori se ofereau şi premii pentru cei care se mişcau mai repede. Totuşi, nu cred că ne dădeau gloanţe adevărate”.
ÎN COMUN
Limba noastră-i o comoară, la origini similară
Albanezii s-au format ca popor în secolul al III-lea, prin amestecul dintre daci migraţi de la nordul Dunării cu populaţia neromanizată, daco-traco-iliră, din centrul Balcanilor. Printre personalităţile albaneze de marcă ce sunt la origine a români se află şi cel mai apreciat fotograf din Albania, Aurel Duka, Fatos Nano, fost prim-ministru din partea Partidului Socialist, dar şi poetul Mitrush Kuteli. Singura limbă cu care se poate spune că seamănă albaneza e limba română, am bele fiind la origine indo-europene. Exem ple de cuvinte comune: brad, mânz, buză.
Limba noastră-i o comoară, la origini similară
Albanezii s-au format ca popor în secolul al III-lea, prin amestecul dintre daci migraţi de la nordul Dunării cu populaţia neromanizată, daco-traco-iliră, din centrul Balcanilor. Printre personalităţile albaneze de marcă ce sunt la origine a români se află şi cel mai apreciat fotograf din Albania, Aurel Duka, Fatos Nano, fost prim-ministru din partea Partidului Socialist, dar şi poetul Mitrush Kuteli. Singura limbă cu care se poate spune că seamănă albaneza e limba română, am bele fiind la origine indo-europene. Exem ple de cuvinte comune: brad, mânz, buză.
"Nu am fost niciodată discriminată de când trăiesc în România, cum se întâmplă în Italia. Acolo, dacă se petrece ceva murdar, imediat se arată cu degetul către albanezi şi români.",
Ledia Muşat, albaneză
Ledia Muşat, albaneză
sursa: evz
