„Nu știu de ce se bucură modernii ori de câte ori descifrează într-un simbol sau într-o ceremonie antică - sexul. E aproape o manie cercetarea aceasta abilă și surprinzătoare a tuturor implicațiilor sexuale în religia, în arta, în instituțiile civilizațiilor pre-europene. Manie care, câteodată, alunecă de-a dreptul în ridicol; de pildă, atunci când nu vede în toată arhitectura asiatică și mediteraneană decât simbolurile organelor de reproducere.
Nu încerc să tăgăduiesc prezența nudă și nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile și artistice ale acestor civilizații care au precedat civilizația noastră; civilizații în care, de altfel, aceasta din urmă și-a împlântat adânc rădăcinile și și-a alimentat multă vreme viziunea despre lume și despre viață. Dar cred că e un anacronism și o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea și funcțiunea sexuală așa cum a fost reglementată ea în civilizația noastră, creștină. Judecăm cu emoțiile și criteriile noastre, mai ales cu superstițiile noastre, și credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor era orgiastică și viața lor civilă libertină - numai pentru că întâlnim peste tot sexul și simbolurile sexuale. E cu adevărat deprimantă opacitatea aceasta întru înțelegerea și justificarea altor zone de cultură decât a noastră.
Nu se înțelege un lucru esențial: relativitatea valorilor funcțiunii sexuale. În fond, funcțiunea aceasta a fost și va rămâne neutră; fiecare civilizație o colorează cu propria sa Weltanschauung. Acolo unde sexul și simbolica sexuală predomină - nu înseamnă că există o mai mare libertate sexuală, pentru că noțiunile acestea de „libertate sexuală” și celelalte aparțin problematicii noastre, sunt articulate de civilizația noastră, și nu avem nici un indiciu să credem că ele au fost cunoscute și altor zone de cultură. Noi nu avem nici un motiv să credem că prezența simbolurilor sexuale exercită asupra conștiinței lor aceeași emoție pe care o exercită în conștiința noastră. Îți trebuie foarte puțină pregătire istorică și perspicacitate ca să înțelegi că multe popoare nu se tulbură în prezența indicațiilor sexuale (plastice sau literare) așa cum se excită europenii. Erotica din 1001 de nopți poate excita pe un Andre Gide, dar pe un oriental îl „desfată” - adică îi procură acea emoție senină pe care o primește în fața primăverii, a belșugului, a tinereții, a bogăției; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui ființe - iar nu tulburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene ating simbolul inconfundabil genital al zeului Shiva fiind perfect conștiente de rostul lui. Dar ele nu văd eroticul, omenescul, tentația sau obsesia sexuală în acest simbol; văd pur și simplu ceea ce este esențial: puterea lui creatoare, dătătoare de viață.
Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea tuturor religiilor e inferioară, e un simplu complex de tabu. Cine gândește așa, dovedește că nu înțelege nici sexul, nici religia.
Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu Creatorul - și experiența aceasta de a „doua naștere” nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, așa după cum filozofia e ilustrată prin „sete de cunoaștere” iar evoluția civilă prin „foame de libertate”. Sunt funcțiunile nutritive ale omenirii - și sunt în același timp funcțiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos și obscur în sine - și ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedește altceva decât realismul mentalității acelui popor care a folosit-o.
Recentele investigații psihologice și pseudo-psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real. Pentru că sunt pornite dintr-un punct greșit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur și că împotriva lui s-au dus dus lupte de milenii. Se uită că singurului fapt care impresiona pe oameni până la Socrate - și care impresionează încă și astăzi, în alte zone - era creația, viața, ritmul vital. Și că tot ceea ce se leagă de această creație - ca și de reciproca ei spirituală, de regenerare - nu putea fi decât promovat, lăudat și ilustrat.”
Nu încerc să tăgăduiesc prezența nudă și nemijlocită a sexului în foarte multe acte religioase, civile și artistice ale acestor civilizații care au precedat civilizația noastră; civilizații în care, de altfel, aceasta din urmă și-a împlântat adânc rădăcinile și și-a alimentat multă vreme viziunea despre lume și despre viață. Dar cred că e un anacronism și o dezolantă lipsă de perspicacitate să se confunde valoarea și funcțiunea sexuală așa cum a fost reglementată ea în civilizația noastră, creștină. Judecăm cu emoțiile și criteriile noastre, mai ales cu superstițiile noastre, și credem că oamenii aceia erau lubrici, că religia lor era orgiastică și viața lor civilă libertină - numai pentru că întâlnim peste tot sexul și simbolurile sexuale. E cu adevărat deprimantă opacitatea aceasta întru înțelegerea și justificarea altor zone de cultură decât a noastră.
Nu se înțelege un lucru esențial: relativitatea valorilor funcțiunii sexuale. În fond, funcțiunea aceasta a fost și va rămâne neutră; fiecare civilizație o colorează cu propria sa Weltanschauung. Acolo unde sexul și simbolica sexuală predomină - nu înseamnă că există o mai mare libertate sexuală, pentru că noțiunile acestea de „libertate sexuală” și celelalte aparțin problematicii noastre, sunt articulate de civilizația noastră, și nu avem nici un indiciu să credem că ele au fost cunoscute și altor zone de cultură. Noi nu avem nici un motiv să credem că prezența simbolurilor sexuale exercită asupra conștiinței lor aceeași emoție pe care o exercită în conștiința noastră. Îți trebuie foarte puțină pregătire istorică și perspicacitate ca să înțelegi că multe popoare nu se tulbură în prezența indicațiilor sexuale (plastice sau literare) așa cum se excită europenii. Erotica din 1001 de nopți poate excita pe un Andre Gide, dar pe un oriental îl „desfată” - adică îi procură acea emoție senină pe care o primește în fața primăverii, a belșugului, a tinereții, a bogăției; e numai un preaplin, o încântare a întregii lui ființe - iar nu tulburarea aceea fiziologică, lupta aceea libidinoasă a modernului. Fecioarele indiene ating simbolul inconfundabil genital al zeului Shiva fiind perfect conștiente de rostul lui. Dar ele nu văd eroticul, omenescul, tentația sau obsesia sexuală în acest simbol; văd pur și simplu ceea ce este esențial: puterea lui creatoare, dătătoare de viață.
Faptul că întâlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea tuturor religiilor e inferioară, e un simplu complex de tabu. Cine gândește așa, dovedește că nu înțelege nici sexul, nici religia.
Fundamentul oricărei religii a fost regenerarea omului, armonizarea lui cu mediul cosmic sau cu Creatorul - și experiența aceasta de a „doua naștere” nu putea fi mai bine explicată decât prin sex, așa după cum filozofia e ilustrată prin „sete de cunoaștere” iar evoluția civilă prin „foame de libertate”. Sunt funcțiunile nutritive ale omenirii - și sunt în același timp funcțiunile nutritive ale spiritului. Sexul nu are nimic impur, nimic păcătos și obscur în sine - și ilustrarea unirii cu divinitatea printr-un simbol sexual nu dovedește altceva decât realismul mentalității acelui popor care a folosit-o.
Recentele investigații psihologice și pseudo-psihologice asupra sexului în cultură sunt aproape fără aport real. Pentru că sunt pornite dintr-un punct greșit: că sexul a fost întotdeauna socotit impur și că împotriva lui s-au dus dus lupte de milenii. Se uită că singurului fapt care impresiona pe oameni până la Socrate - și care impresionează încă și astăzi, în alte zone - era creația, viața, ritmul vital. Și că tot ceea ce se leagă de această creație - ca și de reciproca ei spirituală, de regenerare - nu putea fi decât promovat, lăudat și ilustrat.”
Comentarii