In multe seri, in multe orase, puteai vedea grupuri de barbati si femei adunate pe strada in jurul unui dervis - un cersetor religios imbracat in alb, cu o piele de pantera pe spate, cu o secure lunga in mana dreapta si un castron cioplit din coaja de cocos in cea stanga. El obisnuia sa recite o balada despre luptele pentru succesiunea la Califat care au urmat dupa moartea Profetului, in sec. VII, jumatate cantand, jumatate vorbind - o poveste jalnica despre credinta, sange si moarte [...] Iar balada cantata starnea suspine adanci din partea femeilor ce ascultau, in timp ce lacrimi tacute alunecau pe fetele barbatilor cu barbi. [...]
Da, cunosteam toate acestea inainte sa ajung in Iran; dar aici am fost lovit de emotia nemarginita cu care acea poveste tragica de acum 13 secole inca starnea iranienii de fiecare data cand se pronuntau numele lui Ali, Hassan si Hussein. Am inceput sa ma mir: sunt melancolia nativa a iranienilor si simtul lor dramatic responsabile pentru imbratisarea doctrinei shiite? - sau caracteristica tragica a acestei doctrine i-a facut sa devina atat de melancolici?
Dupa mai multe luni, un raspuns uimitor a inceput sa capete forma in mintea mea.
Cand, in mijlocul secolului al VII-lea, armata califului Umar a cucerit Imperiul Sasanid, aducand cu ea Islamul, cultul Zoroastru caracteristic Iranului deja fusese de mult redus la un formalism rigid, si astfel era incapabil sa se opuna efectiv noilor idei dinamice provenite din Arabia. Dar la momentul cuceririi arabe, Iranul trecea printr-o perioada care promitea o regenerare nationala, din punct de vedere social si intelectual. Speranta unei renasteri launtrice, organice, a fost spulberata de invazia araba; iar iranienii, abandonandu-si propria linie de dezvoltare istorica, s-au adaptat la conceptele culturale si etice care au fost aduse din afara.
Inceputurile Islamului in Iran, la fel ca si in alte tari, a insemnat un progres social extraordinar, a distrus vechiul sistem de caste iranian si a infiintat o noua comunitate de oameni liberi, egali intre ei; a creat canale noi de energie culturala care de mult se aflau in stare latenta, dar cu toate acestea, mandrii urmasi ai lui Darius si Xerxes nu au putut uita ca continuitatea istorica a vietii lor istorice, legatura organica intre Ieri si Azi, a fost rupta brusc. Un popor al carui caracter interior si-a gasit expresia in dualismul baroc al religiei Zand si adorarea politeista a celor 4 elemente (apa, aer, foc, pamant) - era acum pusa fata in fata cu monoteismul auster, necompromitator al Islamului, si pasiunea sa pentru Absolut. Tranzitia a fost prea brusca si dureroasa pentru ca iranienii sa isi adapteze constiinta profund nationalista la conceptul supra-national al Islamului. In ciuda aparentei acceptari rapide a noii religii, in subconstientul lor, victoria religiei islamice echivala cu infrangerea nationala a Iranului. [..] Spre deosebire de multe alte natiuni carora Islamul a dat aproape instant un impuls pozitiv catre viitoare dezvoltari culturale, prima reactie a iranienilor a fost una de profunda umilire si resentimente inabusite.
Aceste resentimente trebuiau sa fie oprimate si inabusite in subconstient, pentru ca intre timp Islamul devenise propria religie a Iranului. Din ura pentru cucerirea araba, iranienii au recurs la ceea ce psihanalistii denumesc prin "supracompensare": au inceput sa considere credinta importata de la arabi ca fiind ceva ce le apartine in totalitate. Au realizat acest lucru transformand subtil constiinta rationala, nemistica, de Dumnezeu a cuceritorilor arabi in opusul ei: fanatismul mistic si emotie sumbra. O credinta care pentru arabi inseamna Prezenta, Realitate, sursa de calm si Libertate, in mintea iraniana a evoluat intr-un dor de supranatural si simbolic. Principiul islamic a transcendentei lui Dumnezeu a fost transfigurat in doctrina mistica (pentru care au existat multe predecesoare in Iranul preislamic) a manifestarii fizice a lui Dumnezeu in oameni alesi care ar transmite esenta divina descendentilor lor. Pentru o asemenea tendinta, doctrina shiita a reprezentat un mijloc excelent, pentru ca, fara dubiu, venerarea shiita, aproape deificarea lui Ali si a descendentilor sai ascund ideea incarnarii lui Dumnezeu si a reincarnarii continue - o idee complet straina de Islam, dar foarte aproape de inimile iraniene. [...]
In adoptarea doctrinei shiite de catre iranieni intrezaresc un protest mut impotriva cuceririi arabe. Acum inteleg de ce iranienii au o atitudine mult mai dura fata de Umar decat fata de ceilalti "uzurpadori", Abu Bakr si Uthman: din punct de vedere doctrinar, primul calif Abu Bakr ar fi trebuit considerat ca primul nelegiuit, dar Umar a fost cel care a cucerit Iranul...Acesta a fost deci motivul pentru intensitatea stranie cu care Casa lui Ali a fost venerata in Iran. Cultul sau reprezinta un act simbolic de razbunare asupra Islamului "arab" (care are o atitudine necompromitatoare asupra deificarii oricarei fiinte umane, inclusiv cea a lui Mohammad). Intr-adevar, doctrina shiita nu a luat nastere in Iran, existau grupuri shiite si in alte parti, dar nicaieri nu a acaparat imaginatia si starnit emotia atat de mult ca aici. Cand iranienii jelesc asupra mortii lui Ali, Hassan si Hussein, ei plang nu numai din cauza distrugerii Casei lui Ali, dar si de ei insisi si de pierderea gloriei antice... "
- Fragment din "Road to Mecca"
Comentarii
Citeste despre Muhammad Asad, cartile lui si ce a lasat in urma, poate ca nu este atat de incult pe cat crezi.
P.S. am citit si parerea lui despre Sufism si dervisii pe care ii intalneste, nu a reusit sa aprecieze cu adevarat fenomentul sufit, dar... e OK!!!! pana la urma cel mai apropiat s-a simtit de beduini, de unde si perspectiva pe care o are.