«
În rugăciune, Dumnezeu este conceput, oarecum în mod automat, ca
personal: Dumnezeu se descoperă într-adevăr, prin forța
lucrurilor, sub un aspect mai mult sau mai puțin uman din momentul
în care El intră în contact cu omul; dacă nu ar fi așa, nu ar fi
posibil niciun punct de întâlnire între Dumnezeu și individ; dar
acest aspect uman nu aparține Divinității, așa cum culoarea nu
aparține Luminii divine, ea fiind în acest caz "răspunsul"
lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre și
le răspunde fără să sufere în El însuși vreo modificare
oarecare. Rugăciunile noastre n-ar putea "pătrunde" în
Dumnezeu, pentru că ele nu sunt nimic înaintea Lui, El singur
"fiind"; rugăciunile noastre exprimă neantul nostru,
lipsa noastra de plenitudine, ele reprezentând astfel manifestarea
unui vid relativ.
Răspunsurile
divine sunt efecte ale Plenitudinii absolute; noi, reflexele, suntem
atinși de Cauza universală și nu invers. "Înainte" ca
noi să ne fi formulat rugăciunile, răspunsurile divine "erau"
în veșnicie. Dumnezeu este pentru noi Răspunsul veșnic și
omniprezent, rugăciunea neputând avea altă funcțiune decât de
a elimina ceea ce ne separă de acest Răspuns infinit. »
CITAT
din OCHIUL INIMII
---->
o idee similară exprimă și Vasile Lovinescu în volumul Însemnări
inițiatice
Comentarii