Despre atașament în islam

Se relatează că imamului Abu Hanifa i-a sosit vestea că 40 de vapoare care îi transportau mărfurile s-au scufundat și că tocmai își pierduse toate bunurile. La auzul acestei vești, el a spus Alhamdulillah. Mai târziu, Abu Hanifa a fost informat că era greșit - toate vapoarele au ajuns cu bine. Din nou el a spus Alhamdulillah. Atunci oamenii au remarcat: când te încercau greutățile, ai spus alhamdulillah, iar când ai fost binecuvântat, din nou ai spus alhamdulillah. Abu Hanifa a răspuns că la aflarea veștii s-a uitat în inima sa și a găsit-o neafectată de necaz, atunci a spus alhamdulillah pentru că era neafectată; iar când i s-a spus că vapoarele de fapt nu se scufundaseră, din nou și-a cercetat inima și a găsit-o neafectată, spunând alhamdulillah pentru acest lucru.

Trebuie să ne detașăm inimile astfel încât să nu mai fie atât de ușor influențate de prezența greutăților sau a binecuvântărilor. Detașarea nu înseamnă că nu putem poseda lucruri din această lume (Dunya) - de fapt mulți companioni ai Profetului au fost bogați - ci, detașarea este acea perspectivă și mod de a interacționa cu Dunya conform cu ceea ce este ea: doar un mijloc.

Detașarea este când Dunya ne rămâne în mână, nu și în inimă, după cum spunea Ali: Detașamentul nu înseamnă să nu deții nimic, ci ca nimic să nu te dețină pe tine.

Același lucru despre care însuși Profetul a vorbit foarte limpede spunând: Ce relație am eu cu această lume? Sunt în lume ca un călăreț care descalecă la umbra unui copac pentru scurtă vreme, și după ce se odihnește un pic, își continuă drumul, lăsând în urmă copacul. (Ahmad, Tirmidhi)

via Yasmin Mogahed