După o serie de cărți autohtone cu același subiect apărute la editurile islamice românești, traduse în special după autori salafiți, era timpul pentru o lucrare care să facă mai multă dreptate femeilor.
„Statutul femeilor în islam” este un rezumat al principalelor poziții progresiste și liberale cu privire la statutul femeii, așa cum se deduc din Coran și tradiție, cu accentul, cum era și cazul, pe singura sursă care garantează pentru ea însăși, Coranul.
Astfel, în această carte sunt cuprinse două capitole: primul se referă la evoluția exegezelor coranice, iar al doilea este dedicat femeii, cu abordarea celor mai presante tematici și anume:
- versetul 4:34 (cel al „lovirii”)
- poligamia
- hijabul
- valoarea mărturiei unei femei
- moștenirea cuvenită femeii.
În primul capitol, cea mai importantă mi s-a părut întrebarea dacă toate prescripțiile coranice sunt eterne și universale, sau au fost relevante doar pentru perioada în care au fost revelate. Cei mai mulți tradiționaliști au optat pentru Coranul ca un „text fix”, adică versetele trebuie să fie valabile pentru omenire indiferent de epocă (notă: pe de altă parte, pentru a înțelege cea mai mare parte din Coran, ai nevoie să cunoști contextul).
„Mesajul Coranului este etern, dar aceasta nu anulează faptul că voința divină și-a modelat expresiile în conformitate cu diferitele situații istorice. Revelația însăși s-a schimbat și s-a adaptat nevoilor, circumstanțelor și evoluției comunității de musulmani.”
O idee sugerată care mi-a plăcut a fost că, în general, versetele meccane se referă la doctrină și trebuie să fie universal valabile indiferent de epocă, pe când cele medinite, care descriu în principal reguli sociale, au fost doar pentru acea perioada și loc - reinterpretarea lor trebuie să fie actualizată în fiecare epocă.
O altă idee interesantă pornește de la un verset din Coran: „[robilor mei] care ascultă cuvântul și urmează ceea ce este mai bun din el, aceia sunt cei călăuziți de Allah și oameni cu înțelegere.” (39:18). Acesta implică faptul că textul coranic are sensuri multiple și nu toate sensurile sunt egale, există înțelesuri mai bune decât altele. Oamenii cu înțelegere și cei călăuziți urmează sensurile cele mai înalte, iar acest aspect este important și pentru versetul 4:34.
„Coranul a recunoscut existența unei ordini sociale patriarhale și s-a raportat la ea, dar într-un mod care nu legitimează puterile și rolurile exagerate acordate deja bărbaților în virtutea obiceiurilor și practicilor societății respective, protejând explicit femeile.”
Coranul, poate ca nici un alt text sacru, conține versete care pun explicit femeia și bărbatul pe același nivel. Dumnezeu inițial a creat un singur suflet, din el a creat o pereche, din care s-a răspândit lumea. Dumnezeu nu a creat un om-bărbat din care a desprins și femeia, sufletul primordial este androgin. În plus, conform textului coranic, amândoi Adam și Eva au fost responsabili în mod egal de săvârșirea păcatului primordial. Cuvintele femeie și bărbat sunt menționate de același număr de ori pe parcursul Cărții, adică de 24 de ori.
Există adresări în Coran precum: „credincioșii și credincioasele”, „bărbat ori femeie” când se referă la chestiuni religioase și la răsplata divină. Singura diferență între oameni în fața lui Dumnezeu este în funcție de Taqwa (evlavie, frică de Dumnezeu sau conștiința prezenței Lui), deși pe plan lumesc pot exista diferențe de ordin practic, în ceea ce deosebește cele două genuri: forță fizică, rolul în cadrul unei familii, etc.
Există versete care amintesc femeia în mod special: „cinstiți pântecele care v-au purtat” (4:1), cu referire la superioritatea mamelor.
O idee frumoasă este sublinierea laturii feminine a Profetului: el este portretizat în tradiție ca având numeroase calități feminine precum blândețea, iertarea, iar ca activități s-a raportat că el obișnuia să facă singur diverse treburi prin casă, pe care le-ar fi putut face oricare dintre soțiile lui.
Referitor la interpretarea versetului 4:34, cred că autoarea a oferit foarte multe detalii, însă nu a ajuns la o concluzie convingătoare, preferând să navigheze prin multitudinea de direcții și interpretări.
4:34 este un verset medinit: „Bărbații sunt mai presus decât femeile/protectori ai femeilor, fiindcă Dumnezeu le-a dat întâietate asupra lor/calități deosebite și fiindcă ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, păstrând în taină ceea ce Dumnezeu păstrează. Dojeniți-le pe cele de a căror neascultare vă este teamă! Părăsiți-le în așternuturi! Loviți-le! Nu căutați însă gâlceavă, dacă vă dau apoi ascultare. Dumnezeu este Înalt, Mare.”
Versetul este considerat „problematic” întrucât, conform traducerilor acceptate, justifică violența domestică în cazul neascultării repetate a femeii față de soțul ei.
Două direcții mi se par relevante pentru acest verset:
- direcția în care se neagă traducerea acceptată pentru Da-ra-ba, tradus prin „lovire”. Acesta mai are încă alte câteva sensuri, printre care și acelea de evitare, părăsire sau izolare, care s-ar putea folosi la fel de bine întrucât lovirea nu este susținută de exemplul profetic, care a militat până la ultima predică pentru purtarea frumoasă a bărbaților față de soțiile lor;
- direcția în care versetul este interpretat în contextul în care bărbatul întreține femeia, iar ea îi trădează secretele - atunci el are dreptul să o dojenească, apoi dacă ea nu se îndreaptă, să nu mai doarmă cu ea, și în fine, dacă comportamentul persistă, o poate lovi. Versetul nu poate fi aplicabil dacă femeia nu este întreținută de soț și nu depinde în totalitate de el, astfel el având acest drept suplimentar asupra ei în aceste condiții.
Conform unor autori progresiști, există sute de înțelesuri pentru acest verset, întrucât fiecare cuvânt are mai multe sensuri (iar oamenii trebuie să aleagă cele mai bune sensuri...). Din păcate nici o femeie nu a fost consultată în privința lor, iar sensurile „oficiale” au fost alese, ca și în privința altor versete care le privesc, de către exegeți de sex masculin. Autoarea menționează foarte în detaliu și alte posibile direcții propuse de gânditori progresiști și diversitatea pozițiilor în funcție de imami și școlile sunnite.
„De obicei, autorii progresiști înțeleg versetul 4:34 prin încadrarea sa în contextul valorilor și obiectivelor etice coranice generale. Interpretarea relației maritale în sens ierarhic și validarea violenței asupra unuia dintre partenerii conjugali contrazic viziunea coranică asupra căsătoriei, relație caracterizată de iubire, iertare, armonie și liniște (sukun). Pe de altă parte, raportat la versetul 4:128, dacă în situații maritale extrem de dificile, precum iminența divorțului, se recomandă pacea, cum ar putea constitui violența o soluție pentru a prezerva căsnicia?”
În ceea ce privește poligamia, permisiunea unui bărbat de a avea până la 4 soții reprezintă de fapt o limitare, întrucât bărbații înainte de islam se puteau căsători cu un număr nelimitat de femei. Coranul nu încurajează poligamia, ci din contră, susținând că mai multe soții nu vor putea fi tratate în mod egal și că actul ar reprezenta o nedreptate. Însuși Profetul a fost monogam timp de 25 de ani, iar căsătoria cu Khadija a fost cea mai fericită căsnicie a sa. Poliginia nu a fost desființată pe timpul Profetului deoarece, ca și sclavia, reprezenta o normă și un obicei social foarte răspândit, în plus, a fost păstrată pentru condițiile sociale în care numărul femeilor devine mult mai mare decât cel al bărbaților, cum ar fi în urma războaielor, când pot rămâne văduve și orfane. Autoarea menționează că unii exegeți tradiționaliști susțin că poligamia este aplicabilă tot timpul deoarece femeile sunt întotdeauna mai numeroase, însă aceștia nu țin cont de faptul că femeile trăiesc de obicei mai mult și astfel ajung în număr mai mare, ele nemaifiind apte de căsătorie după o anumită vârstă.
Referitor la hijab, am găsit multe idei interesante, de la interpretarea a ce înseamnă khimar-ul și jilbab-ul, până la motivul purtării oferit foarte clar în Coran. În primul rând, Coranul face apel la modestie, la acoperirea awrei (părțile corpului considerate intime sau aproape de intim) și ascunderea podoabelor. Motivul pentru care femeile trebuie să se acopere este pentru a fi recunoscute drept musulmane și a nu fi agasate, deci nu este un motiv religios, ci unul valabil pentru contextul în care a fost revelat. Pe de altă parte, nu toate femeile trebuie să poarte hijab, excepția făcând-o sclavele, care ar fi putut fi încurcate de el în timpul muncilor fizice - din nou o motivație nereligioasă, practică.
În primele 2 secole ale islamului, femeile participau la rugăciuni în moschee alături de bărbați, ulterior având loc segregarea din ce în ce mai strictă. Aflăm și că femeile la menstruație nu aveau interdicție de a intra în moschee.
„Adesea se ignoră faptul că scopul acoperirii prin jilbab nu era de a ascunde femeile musulmane libere de bărbații musulmani, ci de a le face vizibile, pentru a fi recunoscute de bărbații jahili (nemusulmanii din epocă dominați de mentalitatea preislamică extrem de ostilă femeilor), acesta constituind o metodă de a le proteja de abuzul sexual atât de răspândit, normativ, ce afecta în special sclavele din epocă. Jilbab-ul semnifica lipsa de disponibilitate sexuală (...)”
Referitor la aspectul mărturiei unei femei, care a fost derivat din Coran ca reprezentând jumătate din cea a unui bărbat, autoarea adaugă că este valabil doar în domeniul tranzacțiilor financiare, în care context și apare în versetul 2:282. Este evident că femeile din epoca respectivă nu aveau cunoștințe financiare fiind majoritatea întreținute de bărbați, iar mărturia lor în astfel de condiții nu putea fi la fel de sigură precum cea a unui bărbat. Așadar, versetul nu poate fi aplicabil în condițiile în care femeia are un raport identic cu societatea precum o are bărbatul.
Moștenirea este ultimul subiect analizat. Coranul oferă femeii în mod oficial dreptul de a primi moștenire, anterior femeile moștenind foarte rar și de regulă nesemnificativ. Însă o femeie moștenește o parte mai mică decât un bărbat. Acest lucru se explică prin faptul că bărbatul este cel care are obligații financiare față de familie și trebuie să primească mai mult, pe când femeia nu are acele obligații, este întreținută și poate cheltui partea de moștenire după bunul plac. Din nou, într-o societate în care femeia este la egalitate socială cu bărbatul, aceste principii/recomandări nu se mai pot aplica, constituind o nedreptate.
Oferind atâtea explicații alternative și cu trimiteri atât de diverse către autori progresiști, cartea demonstrează cu succes că modelul femeii musulmane, așa cum este el intens promovat în ziua de azi, este diferit de modelul emancipator inițiat de islam, nefiind altceva decât produsul cultural al societăților și tradițiilor patriarhale, un model regresiv. De asemenea, diversitatea de opinie nu pare să fi fost o problemă în trecut, cum este astăzi. Ca studiu cu tentă „feministă”, consider că el conține foarte multe idei de bun-simț, în care credeam și înainte, fără să cunosc asocierea cu curentul progresist.
